Flori pentru ea.

Atunci când unui copil i se ia jucăria preferată,acesta începe a plânge, a se zbate, a-și arăta mofturile.
Să spun și eu că sunt acel gen de copil? Să spun că nu am fost în stare să prețuiesc? Că nu am putut să-i spun ceea ce voi scrie aici? Da. Spun asta, și regret că nu am făcut-o mai înainte.
De multe ori vi s-a întâmplat să pierdeți ceva fără de întoarcere? De multe ori vi s-a întâmplat să scăpați ceva important din vedere pentru ceva trecător? Nu știu cum vouă, dar în viața mea acest lucru se repetă deacum a doua oară. Nu degeaba se spune că proștii se-nvață pe greșelile proprii. Dacă cineva citește asta,fiți buni și învătați-vă pe greșelile mele, fiți mai deștepți decât mine.
Îmi amintesc clar acea zi frumoasă de aprilie, și nu mă voi înșela spunând că a fost parcă ieri, căci anume cu câteva zile în urmă s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Era atât de liniștit și limpede afară. În văzduh plutea adierea tristă a moleșelii primăvăratice, îmbinată de parfumul liliacului de la poartă și din grădiniță.
Și se părea că cerul nu plângea , ci se bucura,căci soarele-mi ardea tenul udat cu lacrimi din toată puterea. Și poate că așa și-mi trebuie,poate că mai târziu voi proceda altfel,însă,pe bună dreptate nu vreau așa continuare. Vreau ca în locul tristeții să plutească doar mirosul solitar al florilor, ca soarele să-mi aprindă fața care nu e inundată cu lacrimi , ci cu zâmbete.
Sunt sigură că fiecare dintre noi dorește asta. Asta o vreau și eu.
Până atunci însă, voi rămâne așa, pe jumătate vie,pe jumătate moartă, la fel cum  am fost și doi ani în urmă, când am călcat cu stângul, săvârșind prima greșeală.
Nu vreau să-mi revărs aici sufletul, pentru că știu că în afară de cei dragi, pe nimeni nu îi interesează viața mea.
Doresc doar să vă spun că cei cărora le zâmbim și care ne zâmbesc nouă nu înseamnă Bunica, Bunelul, Mama,Tata. Celor cărora le spunem secrete, nu  înseamnă Prieteni și cei pe care îi susținem nu sunt Oameni Dragi. Pentru asta trebuie încredere,iar pentru încredere este nevoie de prezență. Cât de mult îmi lipsește prezența și cât de greu am înțeles asta.
Am avut nenorocul de a sta cu picioarele înfipte bine în pământ, de a vedea totul cum este și de a înțelege cât e de complicat totul. Și încă am avut ghinionul de a afla că într-o noapte de aprilie a murit cineva. O femeie necrezută de mine, o mamă înțeleaptă ce-mi ierta toate greșelile,ce mă lăuda pretutindeni unde era ocazie; un om ce nu prea semăna a om ci a înger ce mă numea " brândușa mămucăi".
Când dormea pe pernă lângă  cap stătea un mănunchi de brândușe iar la capătul patului flori de liliac,ce pătrundeau la mine-n suflet, probabil în sufletul ei la fel...